La început n-am vrut s-o fac. Aşa a fost şi cu fumatul. Nu mi se părea o idee bună.
- Opreşte-te puţin. Spune-mi numele. Numele tău.
- Mabbi Motroni. Cu doi de „b”.
- Şi aici, sus, în colţ. Scrie.
Mâini urâte.
- Suficient. Continuă.
- Pe Jimmy l-am cunoscut la una din gemenele Klee, nu contează care, nu le-am suferit niciodată îndeajuns ca să le şi deosebesc. Petrecerea de casă nouă. M-a târât Vera după ea. Şi era acolo, între toţi puţoii ăia care se lăfăiau în maşini mai mari decât garsoniera mea şi în vile scumpe cu vedere la ocean şi piscină sub balcon. Avea aere de băiat rău, iar eu mă cam săturasem de ăia sentimentali şi pămpălăi care te umplu de dulcegării şi sunt complicaţi şi până la urmă te lasă într-un rahat de abia reuşeşti să nu te îneci. Aşa era Fede. Încă mă enervez când aud de el. Te deranjează dacă îmi aprind o ţigară?
- Nu, nu. Şi... spune-mi, Richard era...
- Dick. Era un prieten de-al lui Jimmy.
- Ştiu asta. Cum ai ajuns la el?
- Ne-am strâns mai mulţi într-o seară. Am început în Charlatan’s, dar găinile au închis prea devreme pentru gustul nostru şi am tras la sorţi. A ieşit Jimmy, trebuia să ne mutăm la el, la dracu-n praznic, aşa că ne-a dus la un tip. Zicea că poate să ne arate nişte chestii mişto. Am crezut că-i vorba de jocuri pe TV sau de vreo sabie nouă. Când am ajuns acolo ăla era deja prăjit, nici nu s-a sinchisit de noi.
- Ce v-a arătat?
- Puţulica lui minusculă.
Mă strâmb. Femeile ar avea aceeaşi reacţie dacă am glumi în legătură cu sânii lor.
- Deci?
- Prafuri. De toate culorile. Sau era de la neoane. Nu ştiu.
- Tu ai luat ceva?
- Contează?
- Fireşte.
- Nu. Da. Nu ştiu. Am încercat să trag ceva verde dar aveam nasul înfundat şi am rămas mânjită în jurul nărilor. Când m-am dus la baie am văzut gândaci. Cred că eram destul de trează.
- În fine. Mai era cineva în casă cu Richard?
- Un tip şi-o tipă. Dubioşi. Şi cred că era şi un puşti de vreo 17 ani.
- Aha. Le ştii numele?
- Sid şi Nancy.
- Nu-i amuzant.
Cum îşi permite să-şi bată joc de ei?!
- Omule, habar n-am, a fost prima dată când i-am văzut şi erau drogaţi de nu se vedeau, crezi că am făcut schimb de politeţuri şi ne-am prezentat arborele genealogic?
- Când a dispărut Dick... ăăă... Richard?
- Nu ştiu. Am vrut să plec şi atunci am văzut că uşa era încuiată şi nu era nici o cheie.
- Aha. Şi n-a vorbit cu nimeni? N-a spus nimănui „eu mă duc să mă arunc de pe bloc”? Mai plecase cineva de la „petrecerea” asta a voastră?
- Da, Sid şi puştiul s-au cărat devreme. Aproape imediat după ce am ajuns noi.
- Şi Nancy?
- A ars-o pe un fotoliu toată noaptea, nu era bună de nimic.
- Tu cum ai ieşit?
- Jimmy. Băiatul rău care fura bani de la mă-sa din apartament. Avea tot timpul o agrafă la el.
- Aha. Şi mai departe?
- Am luat-o cu un lift împuţit până jos şi când am ieşit i-am văzut creierii pe asfalt.
- Era cu faţa în sus sau în jos?
Trebuie să-i întreb p-ăia la laborator. A. Ba nu.
- Nu-mi amintesc. A fost cam... cam dură... chestia.
- Pe Nancy aţi lăsat-o sus? Avea vreo legătură cu Richard?
- Da, păi, cred că Dick era tatăl puştiului şi Sid iubitul actual sau ceva de genul ăsta. N-am înţeles şi mă cam scârbesc combinaţiile astea.
- Era supărată, ai remarcat?
- Părea destul de pierdută în atmosferă, zic eu. Când i-a zis Jimmy că plecăm ne-a scos limba.
- Aţi chemat poliţia?
- Nu, salvarea. Nu ştiu la ce ne gândeam în clipa aia. Paramedicii au fost destul de ofticaţi.
- Şi atunci poliţia cum a ajuns?
- Nu ştiu. Cred că au chemat-o ăia din ambulanţă. Au venit foarte repede, nu-mi explic cum...
I-am chemat eu, vită ce eşti!
- E-n regulă. Jimmy n-a dispărut nici o secundă din casă?
- S-a dus la un moment dat să cumpere ţigări de la non-stopul ăla de jos. Zicea că s-a săturat de rahaturile alea blestemate. Că nu-i mai dau „fiori”. Aşa zicea.
- Aha. A întârziat mult? Di... Richard plecase deja? Încuiase?
- A stat vreo 10 minute cred, cât a durat să fumez una lungă. Dick a ieşit imediat după el, credeam că au fost împreună. Nu ştiu dacă încuiase. Jimmy nu s-a plâns, dar nu cred că el e de referinţă.
Rahat.
- Mda, probabil. Cum dau de Jimmy ăsta?
- Nu dai. Dacă nu vrea. Stă în maşină.
- Ce maşină?
- Un Mustang din ’73 albastru, sau ce-a mai rămas din el. Ruginit şi cârpit.
- Aha. Are vreun telefon, ceva? Trebuie să dau de el.
- Nu prea ştiu.
- Păi tu cum te întâlneai cu el?
- Venea la anticariat. Când vroiam să-l chem undeva sunam la Trey şi el îl aducea tot timpul. Mă încrunt derutat, aşa că se simte nevoită să adauge: bănuiesc că nu îmi prea păsa. Nu eram combinaţi sau ceva de genul.
- Bine. Dă-mi numărul lui Trey.
Se înfige în pix şi notează nişte numere. Are mâini urâte. Nu-mi place. Mâinile oglindesc sufletul şi caracterul. Degetele sunt butucănoase şi murdare. Unghiile lungi şi roşii, pe jumătate şterse, nu se potrivesc deloc. Şi cred că are şi pete de cerneală. Dezgustător. Femeia asta mă dezgustă.
- Am terminat. Poţi să pleci. Rămâi prin oraş până se rezolvă chestia asta.
- Adică?!
- Ce „adică”?
- Sunt suspectă? Numai ăia trebuie să rămână în oraş.
- Sunteţi toţi.
Şi dacă am chef, vă scot şi responsabili, pe tine şi pe toate sculele alea blege cu care umbli!
Tu n-o să fii niciodată fericit, Zeţarule. Şi ştii de ce? Hai că-i simplu. Pentru că eşti un idiot. Alergi tot timpul în direcţia greşită. Te urci în celălalt metrou numai pentru că a venit primul. Şi ştii de ce îţi vine să plângi în fiecare noapte până te simţi uscat? Că nu te mângâie nimeni. Ai o claie de păr sălbatic de care nici măcar tu nu îndrăzneşti să te apropii. Îţi strângi genunchii la piept şi îi îmbrăţişezi de parcă ar fi comoara ta cea mai de preţ, fragment osos din trupul care îţi suportă capriciile. Te faci ghem pe o saltea prea mare după gustul tău şi îţi scoţi acele. Adormi ca un arici morocănos după ce răscoleşti patul asemenea unui burghiu de care pijamaua se lipeşte ca banda adezivă. De ce tocmai tu? De ce nu tu?! Nu faci nimic. Asculţi pendula care bate din jumătate în jumătate de oră. O dată, de două ori, de trei ori... apoi pierzi şirul. Sau poate adormi. Nu visezi nimic. Eşti mic şi gol, golit şi inutil. La şase jumate te trezeşte coloana sonoră din Happy Tree Friends. Te extragi cu greu din aşternutul rece şi te ridici inexpresiv. Pui picioarele pe parchetul antipatic şi-ţi aduci aminte că trebuie să cumperi dracului un covoraş pentru dimineţile astea tâmpite. Cum o fi să fii fericit, Zeţarule? Să te dai jos din pat zâmbind, să-ţi fie cald, să ai chef de gătit, să pui cafeaua în două ceşti... Cum o fi? În schimb, tu realizezi că azi e o zi la fel de bună ca şi ieri pentru a muri şi aproape îţi doreşti, cu amar, ce-i drept, să mori, că oricum nu mai ai ce face pe-aici, nu mai simţi nimic, nu te mai bucuri de nimic, de dulciuri, de apă, de scris, de femei. Deschizi frigiderul, îl închizi la loc, n-ai poftă de nimic, totuşi, trebuie să mănânci ceva, îl deschizi iar, „de ce, ca să nu mor?”, îl închizi. Te-nchizi în tine şi în baie. Te uiţi la tine în oglindă. Eşti o stafie. O stafie mai mult sau mai puţin bărbierită. Îţi înfigi periuţa de dinţi în dinţi şi freci încet, ca să dureze cât mai mult şi să nu fii nevoit să te gândeşti din nou la ziua care te aşteaptă la lift. Fiecare măsea, incisivii, caninii, limba. Ţi-a rămas vreun loc? Te bărbiereşti şi-ţi vine să greşeşeti când ajungi la jugulară. Lama alunecă prevăzătoare până la ureche. Îţi alegi cravata şi pleci la muncă. Liftul pute. Tot blocul pute. Cum să fii tu fericit? Autobuzul trece pe lângă un spaţiu verde. Eşti amorţit. Ţi-e dor de un necunoscut, de un suflet cald care să-ţi fie alături şi care să nu te judece, pe care să-l îmbrăţişezi şi de care să ţi se facă dor. Ar putea fi chiar femeia de pe scaunul din faţa ta. Sau şoferul. Ţi-e dor să simţi. Cât timp a trecut de când nu mai simţi? Două, trei luni? Patru? Chiar aşa mult? Ei... Un sfert de an. Cum te mai ridici de-aici?
Pe spatele scaunului din faţa ta stă scris, cu caligrafie de graffer, „circumnavigate in hope”. Şi atunci îţi vine ideea. Dar ţi s-a părut excesiv de proastă în clipa aia. Te-ai gandit să o tragi pe hârtie, să figureze măcar într-o altă realitate. Şi nici n-ar fi falsă. Totul depinde de percepţie.
Nu te-ai săturat să-ţi fie dor de oameni încă vii? Adică... atunci când vine vorba de decedaţi, înţelegi că nu ai de ales, că e tot ce poţi face pentru a-i ţine marginal vii, muribunzi. Dar cum se întâmplă că ţi-e dor de ceilalţi muritori?! De ce să-ţi fie dor când poţi să-i vezi, să-i pipăi, să le miroşi scăfârlia şi să-i îmbrăţişezi strâns strâns strâns ca să nu te abandoneze niciodată? Şi uite că n-ai făcut-o şi au plecat; sau totuşi ai făcut-o şi au plecat, ceea ce devine un pic mai dureros. Poate trebuia s-o faci mai des? Mai mult? Mai original? Mai sincer?
Îţi mai aduci aminte de aluniţa aia în care vroiai să te cuibăreşti până la dispariţie? Cum a fost Universul tău paralel pentru zilele foarte tâmpite? Crezi că e tot acolo? Crezi că e tot perfect rotundă, aprape de cotul ăla julit în mod constant? N-o să îndrăzneşti să verifici, te ştiu eu. Ţi-e teamă de penibil...
- Numele, înainte de toate, vă rog.
- Theodore Martin Shellfish.
- Care este legătura dumneavoastră cu Richard Head?
- Richard lucrează... lucra pentru compania mea.
- Şi aţi fost prieteni?
- N-aş putea spune că a fost vorba chiar de prietenie, am băut un pahar împreună de vreo câteva ori când am ieşit de la muncă...
- Nu m-aţi înţeles. Nu-i aşa că de acest Dick Head v-a legat o strânsă relaţie, intimă, încă de acum aproape şase luni, în urma căreia aţi hotărât să divorţaţi de cea de atunci Debbie Shellfish, pentru a vă dedica trup şi suflet (înclin să cred că mai mult trup) practicilor sodomiste?
- Bănuiesc că n-are sens să vă contrazic, din moment ce ştiţi deja că v-aş minţi.
- Nu e ca şi cum aţi fi păstrat temeinic secretul, domnule Shellfish. În fine, asta nu mă priveşte. Când l-aţi văzut ultima dată pe subiect?
- Cred că asta se întâmpla acum o săptămână. Da. Marţi. Şi-a luat concediu. Zicea că nu-i place înghesuiala din ajunul Crăciunului pentru cumpărături.
- Şi de atunci nu aţi interacţionat în nici un fel? Deloc?
- Nu.
- Nu prea îmi vine să cred.
- Ne certasem.
- Aha. Iată şi ceva interesant. Ştiaţi că se ocupa cu drogurile, nu?
- Da. Mă tem însă că nu el era consumatorul principal. Nici măcar furnizorul. Utiliza din când în când o doză mică, de plăcere.
- Înţeleg, înţeleg.
- S-a sinucis sau nu?
- Încercăm să aflăm, domnule. Din păcate, încă încercăm să aflăm.
- Există vreun indiciu concret către...
- Păi dacă ar exista, am fi aici în altă ipostază, nu? Deocamdată, colegul meu şi cu mine vorbim cu oamenii care îl cunoşteau pe Richard. Mie mi-a revenit lista „oficialilor”; detectivul Z. are o sarcină puţin mai colocvială... Încă ceva, domnule Shellfish. Ce făceaţi în seara aia?
- Păi... nu mare lucru. Cred că eram acasă.
- Cu cineva? Adică poate confirma şi alt individ teoria asta?
- Nu. Poate... poate vecinii. Obişnuiesc să ascult muzica destul de tare, iar doamna de deasupra mea a coborât la un moment dat să mă atenţioneze...
- La ce oră?
- Poate 2. Sau 3...
- Aha. Cum rezistaţi cu numele ăsta?!
- (chicotind) Majoritatea oamenilor nu au atâta experienţă pe stradă, ca dumneavoastră, domnule detectiv. Ei se gândesc că este o versiune complicată a lui selfish (egoist), nicidecum...
- Într-adevăr, nu este pentru umorul muritorilor intelectuali...
Perversul naibii!
- Ziggy, ai aflat ceva de la dubioşii tăi?
- Nu, Artie, în afara faptului că stau să alerg după ei, că acum sunt toţi interesanţi şi trăiesc pe unde apucă de nu-i vede nimeni şi au şi vreo zece perechi de nume, nimic. Îmi vine să-i arestez pe toţi pentru vagabondaj, da’ a trebuit să garantez de sute de ori că nu o fac numa’ ca să dau de ei. Mă scot din sărite!
- Eu l-am avut pe iubi la secţie. Să vezi ce aere de Jorge Semprún la Buchenwald avea. Şi când colo, îl cheamă Shellfish şi îşi lasă nevasta pentru aventuri pubere... Şi nici nu vine cu un alibi solid. Pun pariu pe ce vrei că într-o criză de gelozie l-a împins pe „Dickhead” de nu s-a văzut!
- Ştiu şi eu? Poate povara numelui era prea mare pentru el. Poate chiar s-a sinucis.
- Oare s-au cunoscut pe un site pentru oameni cu nume tâmpite?!
- Pf! De unde atâta noroc! Pleci la reşedinţa Head?
- Păi ziceam să mă duc să vorbesc cu administratorul, să aflu dacă mai avea cineva cheia de la acoperiş, să văd ce e pe-acolo. Mai trebuie să merg şi la vecina bicentenară a lui Shellfish. Cică avea muzica tare şi a deranjat-o. Ştii că aştia treziţi cu forţa în creierul nopţii se uită instant la ceas. Poate se verifică ora... Uite şi tu ce facem noi pe frigul ăsta, ne arde de toţi sinucigaşii feroce...
- Unde stă?
- Prin Latin.
- Hai că merg eu. Am terminat cu ai mei şi oricum e aproape în drum. Mergi şi tu mai devreme acasă.
- Mersi, Z. Dau o bere data viitoare.
- Art, băiatule, o să fie nevoie de mult mai multe dacă baba zice că s-a dus mai devreme sau mai tarziu...
Cum a dat norocul peste mine! Un nenorocit de poponar cu coarne de ţap şi m-am scos. M-am scos!
Astăzi a fost o zi extraordinară. M-ai abandonat din nou. În ploaie. Şi pe sonata pentru pian nr. 14 în Do minor a lui Beethoven. Până şi eu m-am abandonat. Da, o zi cu adevărat extraordinară.
Aşa că am făcut-o.
Nu m-am putut abţine. Am căutat criminali o viaţă întreagă, am învăţat câte ceva despre sistem şi despre cum funcţionează creierul (atunci când este) al colegilor detectivi. Evident, m-am descurcat mai bine decât asasinul de duzină, mai prost decât fanaticul, dar asta nu a fost decât o idee. Se spune că cine a ucis o dată o s-o mai facă. Poate. Dar nu mi-a plăcut. Şi cu siguranţă nu mi-e mai bine. De fapt, mi-e mai rău. Dar eram atât de curios. Atât de curios să simt cum se petrece crima, cu adevărat, în timp real, cu emoţiile adiacente, cu igiena specialistului... nu a fost uşor. L-am urmărit o vreme. Am vrut să mă conving că nu o să plângă nimeni după el. Puţin lipsit de originalitate, recunosc, un bărbat ostracizat deja mai mult sau mai puţin de societate, un nebun care vroia să ucidă şi deznodământul firesc. Nici măcar nu a meritat. A fost ca o carte pe care o cumperi entuziasmat şi nu o citeşti imediat, te abţii ceva vreme, îţi imaginezi că o să fie colosală, dar când te apuci de ea ţi se pare groaznică, o porcărie, te cuprinde o frustare fără margini şi ai vrea să o arunci cât colo. Eu unul nu am aruncat-o. Am continuat să o citesc până la capăt. Aşa sunt eu, masochist. Aşa am făcut-o. Deşi mi-era silă. Nu-mi plăcea. Stăteam pe margine amândoi. Şi am întins mâna. Când l-am sunat şi i-am spus să vină singur pe acoperiş nici nu a crâcnit. A crezut că fără doar şi poate eram dealerul şi venisem pentru o livrare colorată. Surpriză! Stăteam în picioare şi mă uitam la stradă când a ajuns sus. Dacă nu s-ar fi aşezat chiar lângă mine, poate că aş fi renunţat. Poate că-i trăgeam o mamă de bătaie. Sau nu-i făceam nimic. Plecam, fără să uit să-i spun că a fost o neînţelegere teribilă. Am întins mâna. Ar fi putut să mă tragă după el. Aşa cum ai face dacă te-ar arunca cineva în apă. L-ai prinde de mână (pentru câteva fracţiuni de secundă o are încă întinsă, după ce te-a împins) şi l-ai trage după tine. Bănuiesc că nu m-am gândit la asta atunci. Oricum, a fost surprins. Altfel m-ar fi tras cu siguranţă. N-o să afle nimeni. Ora babei se verifică şi n-o să mai stăm să investigăm o moarte incertă. E chiar înainte de alt an nou. Nu mai are nimeni nevoie de prostii.
După care m-am retras într-un hotel din zonă. Câteodată am nevoie să stau în condiţii foarte proaste ca să-mi placă din nou la mine acasă. Am coborât pe scări şi am ieşit în stradă cu reverele ridicate. Pe jos era groaznic de frig. Am ieşit prin spate, bineînţeles. Aparent, nu sunt unul dintre criminalii fanatici cărora le place să-şi admire opera. Nu cred că m-a văzut nimeni.
Nu mai merită nimic.
- A naibii treabă, Ziggy.
- Scoate-mi cătuşele, Art.
- Ştii şi tu că e imposibil. L-ai omorât.
- Cum ai ajuns la mine?
- Când m-am întors la Richard l-am găsit pe Jimmy, bântuia pe-acolo.
Jimmy Macca, fumător împuţit şi dezordonat!
- Zicea că a ieşit după ţigări şi când a plecat de la non-stop a văzut pe cineva sus. Cu Richard. A sunat la poliţie imediat după ce s-a prăbuşit ăla. N-a vrut să fie zărit, aşa că a intrat prin spate. A ocolit puţin, dar se pare că a meritat. Apoi a urcat după tipa aia a lui, Mabbi, şi au luat-o la picior. Au văzut tragedia şi au sunat la salvare. Nu mă întreba de ce. Oamenii reacţionează ciudat în cazuri ca ăsta. N-a fost chiar greu să dau de tine. Dacă nu-mi spunea Jimmy că a existat şi o a doua persoană, cred că plecam acasă şi încheiam cazul. Poliţia a înregistrat două apeluri. Aici ai făcut cea mai mare prostie. Ai confirmat a doua persoană. Jimmy până la urmă e un drogat, dar apelul... În fine. N-aş vrea să te critic ca să ajungi să te perfecţionezi.
- Scoate-mi cătuşele, Art, te rog.
- De ce mă rogi?
- Nu stau pe-aici. Mă sinucid.
- Nu, Ziggy. Ar trebui să stai pe-aici, să te judece şi să primeşti pedeapsa.
- Nu vreau. Şi nu ţi se pare că oricum am primit „injecţia letală”? Nu e suficient că mor şi eu? Dacă nu-mi dai drumul acum, îmi ţin respiraţia la noapte în celulă şi nu mă găseşti viu de dimineaţă. Măcar lasă-mă să ajung la ocean.
- Z...
- Poţi să vii cu mine. Să mă duci. Să fii sigur că se întâmplă.
- Treci în maşină, derbedeule!
- Artie...
- Te duc la secţie.
Nu mai spun nimic. Trebuie să-i fie greu, şi îmi pare rău că nu înţelege. Poate că ar fi ieşit mai bine. L-am rugat să o sune el pe Melania. Mie nu mi-ar fi răspuns. Sau nu m-ar fi ascultat. Dar Art i-a fost întotdeauna simpatic. A convins-o să vină până aici, pe gerul ăsta, şi înainte de noul an nou. Poate că mai însemn şi eu ceva. Nu vreau decât să-i văd aluniţa. Şi să o ţin puţin în braţe, însă nu e cazul să întind coarda. Melania – Melodia mea e pe drum...
M-a lăsat. Ceva nu se potriveşte... Deschid ochii. E soare şi lumină, e numai sfârşitul cald de august înainte de ora 8... Am visat urât. Nu mai sunt poliţist, sunt şi eu o furnică prin oraşul cât un Univers. Sunt un doctor ratat şi m-aşteaptă o nouă zi...
