Aş vrea să nu... să nu simt că totul îşi pierde consistenţa, că sentimentele mele se degradează pe zi ce trece şi ajung un lichid vâscos şi opac. De fapt, am senzaţia că toate lichidele vâscoase sunt şi opace. "Azi-noapte am visat o apă care venea peste mine..dă-mi o votcă să îmi treacă...Dacă beau îmi e mai bine, însă nu pot să-mi ţin gândul care vine urlând spre tine...". Din experienţa mea (nesemnificativă) în chimie, cred că este vorba de densitatea moleculelor, iar cu cât lichidul este mai vâscos, cu atât devine mai opac. Altfel nu-mi explic cum ar putea fi impenetrabilă masa de metal comprimată până la refuz dintr-o supergigantă care îşi epuizează energia. Dar nu-mi dezvăluiţi secretul. Lăsaţi-mă să cred (măcar) în asta. Începusem să spun că aş vrea să nu mai simt că simt, aş vrea să amorţesc cu aceste reminiscenţe de senzaţii plăcute, cu această iluzie că sunt… "simţită". Nu vreau ca totul să se întunece şi să ajungă cenuşa unei explozii de lumină, culoare şi mai ales energie.
Visul nu mai este o uşurare, o clipă mult aşteptată în calvarul concretului, a devenit un moment dureros în care sufletul îmbătrâneşte. De fapt, vârsta unui om nu este vârsta arterelor sale, aşa cum Medicina afirmă întotdeauna. Se poate ca într-o singură noapte o persoană să intre în REM şi să afle tot ceea ce a existat vreodată, să crească 1o mii de ani printr-o singură imagine, în timp ce ţesuturile şi celulele se odihnesc şi se regenerează, păstrând tonusul şi vitalitatea fizicului. În viaţă însă nu fizicul d vârsta, ci metafizicul. O spun eu, au spus-o şi alţii înaintea mea şi o vor spune de două ori mai mulţi după mine. Doar cel care nu ştie să viseze poate rămâne împăcat cu gândul la cele 12 ore de întuneric care îi vor paraliza simţurile.
Acum nici măcar tu nu mă mai poţi vedea. Oricât mi-aş dori să te fac să te trezeşti, ţi-ai închis ochii, iar când îi deschizi nu mai reprezintă decât doi ochi reci şi răi; ar putea la fel de bine să rămână ascunşi privirii mele, pentru a nu-i simţi ca pe doua săgeţi înfipte cu mult dincolo de foiţa viscerală a organului spongios care m-a făcut să cred în tine. De aici picură lichidul vâscos prin toate interstiţiile, până se prelinge pe atrii şi ventricule şi le îngheaţă. În acest moment adorm. Mă trezesc doar când imaginile cu tine devin sufocante, când îmi simt creierul bombardat şi înţepenit, iar bătăile inimii îşi reiau tumultul ca nişte tobe posedate de aborigeni care prevestesc nenorocirea cu fiecare vibraţie...
Tu dormi acum, nu bănuieşti nimic din ce se întâmplă într-un alt colţ al lumii, în colţul meu, care poate nici nu face parte din lume, nu din lumea ta... dormi şi crezi că somnul te revigorează, îţi dă putere, când de fapt începe să te atace prin coşmaruri. Îţi doreşti să-ţi păstrezi conştiinţa, dar revolta ta este zadarnică în faţa acestui asediu asupra simţurilor. În fiecare noapte eşti o redută ce trebuie cucerită, încerci să răzbeşti, dar nu e nimeni care să te salveze. Speri să apară, chiar în momentul critic, o mână caldă care să te trezească la realitate, dar mâna aceea este şi ea cuprinsă de plumb, ţintuită lângă corpul inert care atârna de frânghia fragilă a deznadejdei... Există ceva care să ne poată salva de noi înşine? Soarele negru întârzie să apară din spatele norilor pufoşi care ne pecetluiesc destinele...
Dar în ultimul timp nici tu n-ai mai dormit.
http://www.youtube.com/watch?v=3Y5OeHkp1Ws
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu