CUM CITIM (?)

Da, exact. „Cum citim?”. Întâi facem rost de cărţi. Biblioteci, librării, târguri, amazon.com, anticariate. Tentante toate. Cum le alegem? Asta e mai complicat.

În Bucureşti... În Bucureşti, dacă este vorba de o librărie, ajungem întotdeauna în Humanitas Kretzulescu (da, da! Kretzulescu, ca sala mea de disecţii, Calea Victoriei nr. 45), mai ales de când au oferta de 9,90 RON. Intrăm, nu bănuim nimic, adulmecăm, vedem rafturile. Şi aici începe totul. Sunt o mulţime de volume, aşezate toate într-un spaţiu mai mic de 10 metri pătraţi, iar singura lor logică este că exemplarele numeroase stau în acelaşi loc. În rest, nimic. Trebuie să sapi, să cauţi, să te adânceşti, să te interesezi. Cauţi o carte cu lunile, şi o găsesşti de fiecare dată, dar nu eşti convins, însă pui mâna pe un titlu oarecare şi în secunda următoare ai sentimentul acela de satisfacţie inexplicabilă pe care ţi-l dă orice carte cumpărată după numai un minut de dezbateri. Nici nu trebuie să-l analizezi în profunzime pe autor, ci pur şi simplu ştii că acea carte îţi este destinată.

Cum am ajuns aici? Eu nu cred în întâmplare, coincidenţă, argument bizar. Poate doar în alegeri, dar şi acelea numai la nivel binar. Ca o diviziune dihotomică. Oricum ajungem la suficiente alternative după ordinul 2 la puterea 5 sau 6. Ca atare, am ajuns aici în clasa a treia sau a patra, după o groaznică epidemie de oreion, la sfârşitul căreia, fireşte, am căzut şi eu lovită de boală şi, după primele două-trei zile de cap-zepelin, m-am apucat de „Cireşarii”. Probabil că n-au făcut nimic eroic, dar mie mi-au rămas în minte ca nişte copii simpatici care m-au ajutat să trec peste perioada aceea frustrantă... A fost prima lectură de bunăvoie pe care am îndrăznit să o iniţiez. Apoi i-a urmat Harry Potter. Ce pot să spun? Mi-a plăcut încă de la început. Ignorând aspectul economic. Pe atunci abia îl publicau şi ţin minte că am citit întâi al doilea şi al treilea volum înainte de primul, pentru că aşa a reuşit mama să le găsească în librării. Apoi am crescut cu el. Era o victorie personală în faţa colegilor de gimnaziu să am exemplarul recent apărut cel mai repede, să îl citesc cel mai repede. Am făcut asta întotdeauna. Încă de atunci se anunţa ceva anormal în legătură cu mine. Pe lângă faptul că am ignorat în continuare (şi întotdeauna) aspectul economic (adică nu eram şi nici acum nu sunt fan al filmelor după acest scenariu, deşi actorii mi se par potriviţi). Nu mă gândesc la „fenomenul” Potter, ci la Potter pur şi simplu. A fost ceva inedit pentru vremea lui. Şi, în plus, perfect „plauzibil”. Am acceptat din prima pagina faptul că era vorba despre vrăji şi lucruri strict şi absolut imaginare, fictive, fantastice. Am crescut până acum nu foarte mult timp cu el. Mulţi îl subestimează. Cu toate astea, rămâne important.
Apoi au venit cei „patru cavaleri ai Apocalipsului”, o limbă străină (mai multe, dar una singura bolnavicios de pasională) şi nişte lecturi pentru un curs opţional şi a luat-o totul pe un drum teribil de greşit. Nu mă refer la carte în sine.

Totuşi, cum citim??

Nu citim. Devorăm, prizăm, evadăm. Când ajungi la un scor de tipul cartea şi ziua, nu se mai cheamă că citeşti, ci pur şi simplu absorbi ca un „prosop de bucătărie” (sinonimul lui „hârtie – reciclată - de - calilate - oarecum - superioară”) rîndurile scrise mărunt şi la distanţă (RAO „pentru tine”), mărunt şi apropiat (NEMIRA „babel”), suficient de mare cât să ajungă confortabil şi la o distanţă acceptabilă (HUMANITAS actual mai toate colecţiile), suficient de mare şi distanţat (acelaşi HUMANITAS, dar probe, cărţi noi, tatonări, mai ales traduceri din literatura hispanoamericană, de ce nu are nimeni încredere în ea?! E mai bună decât toate prostiile diabetice care fac cu mâna în prezent din vitrine), scris mare, distanţă mare, greşeli interminabile de gramatică, acorduri greşite (FIZIOLOGIE I), accepatbil, dar pe hârtie deja îngălbenită – majoritatea. Se pare că hârtia îngălbenită este de fapt reciclată şi salut un astfel de demers, însă recunosc că îmi obosesc ochii mai repede pe acest suport.
Citim posedaţi, o carte bună pe care o simţim până în măduva spinării, o carte proastă pe care o terminăm într-un timp record numai pentru a ajunge la deznodământ, o carte proastă de care ne tragem cu încăpăţânare timp de câteva luni, în care epuizăm numeroase altele, sărbătorile creştine şi diverse orgii spontane, analize, internări în spital şi certuri la colţ de stradă, citim începutul unei cărţi şi-atât, o sagă de mii de pagini, citim şi ne dorim ca asta să ne fie meseria (câteodată nimerim).

Citim aşa: e vineri, a fost o zi lungă, o săptămână lungă, e primăvară – vară, terenul incert dintre cele două, parcă se chinuie să ne terorizeze o furtună dar nu prea reuşeşte (până şi pentru ea a fost o sptămână grea), ne-am făcut un duş dumnezeiesc şi ne-am întins în pijamaua moale sub prosopul mai – subţire – decât – pătura – şi – totuşi – mai – gros – decât – nimic şi simţim binecuvântata relaxare în toate vertebrele, în coşul pieptului, pe buzele ale căror comisuri trag în sus. E suficient de târziu ca să nu mai facem nimic şi parcă prea devreme pentru Moş Ene, ne gândim la ziua care a trecut, ne iubim unii pe alţii, fizic sau doar în gând, ne urăm succese, şi, invariabil, întindem mâna spre noptieră. În cazul meu, trei cutii de puzzle suprapuse, între pat şi dulap, având în vedere că noptiera se lasă aşteptată. Ce descoperim acolo? O carte. Format de buzunar, cu coperţi moi, mate, strălucitoare, format imens, coperţi cartonate, cu preţul sfâşiat urât şi, ca o consecinţă, gândul la acetona care o să retuşeze acel dezastru (poate mâine), conţinutul este suficient pentru astă-seară, ca un iubit care ne sprijină după moartea mamei nu foarte iubite şi nici foarte regretate (Ian cel care nu plăteşte niciodată chiria), conţinutul pe care îl rezumăm în 10 secunde şi apoi ne avântăm în vâltoarea noilor întâmplări povestite, noilor intrigi, noilor deznodăminte, noilor situaţii calmante care fie ne stimulează imaginaţia, fie ne lasă să evadăm, fie ne schimbă irevocabil stilul gândirii, fie ne enervează, fie ne frustrează, fie ne oglindesc, fie ni se par străine şi le recitim până când reuşim să ne identificăm cu unul dintre personaje. Nici măcar nu trebuie să fie cel principal. E suficient să existe un personaj cu care să ne comparăm, care să ne amintească de noi, un Matt Scudder, un presupus domn Dees, un Grover, un Marcos Molina Schultz. Acel „suficient de târziu ca să nu mai facem nimic şi parcă prea devreme pentru Moş Ene” se transformă în atemporalitate sau în „prea târziu pentru orice, deci hai să continuu cu lectura”. Încep să ne usture ochii, nu mai suntem tineri, nici măcar ochelarii nu mai remediază înţepăturile surde pe care nu le mai temperează cafeaua sau lumina naturală. E trecut bine de miezul nopţii. E linişte în bloc, pe stradă, în casa cu etaj lângă care am piscina mult dorită, în casă şi atât, în hotel, în vestiarul de lângă camera de gardă în care aş putea să mă odihnesc şi totuşi vreau cu disperare să aflu ce s-a întâmplat cu Avellaneda. Liniştea oamenilor adormiţi sau a celor care ascultă Buena Vista Social Club şi dansează cu iubiţii sau fanteziile de parcă ar fi ultimul lucru pe care ar putea să-l ducă până la capăt înainte să se transforme în cimpanzei sau funcţionari de birouri.
Citim până când ne fierbe capul şi ne gândim la atâtea lucruri pe lângă subiect încât înaintăm greu şi ni se amestecă literele într-o limbă necunoscută şi totuşi familiară.

Adormim cu cartea pe piept şi cu lumina aprinsă sau reuşim să teleportăm volumul altundeva decât în propriile mâini, stigem veioza, detensionăm discurile intervertebrale ca să se umple de apă şi să creştem câţiva milimetri până dimineaţă şi ne scufundăm în pernă. Acolo continuăm să levităm printre peşti şi alge rozalii şi spaţii cunoscute ca într-un caleidoscop pe care îl rotim obsesiv încercând să ne hipnotizăm şi nu ne mai amintim dacă am reuşit sau nu.

Aşa citim. Cu frenezie.